Autor: Constantin Virgil Gheorghiu
Titlu: Ora 25
Editura: Ratio et Revelatio
An apariție: 2016
Număr pagini: 510
Mărturisesc că am ajuns să citesc beletristică doar ocazional, ca să mă mai rup de lecturile din domeniul meu de specialitate, a căror lectură este infinit mai greoaie. Dar în același timp nu e irelevant faptul că am avut, în trecut, mai multe perioade în care am citit destulă literatură universală (mult mai puțină românească).
Se poate argumenta că „Ora 25” nu e doar literatură, ci e și puțină istorie. De altfel, e parte din motivul pentru care m-am apucat de ea. După cum a contat încă și mai mult scandalul în care s-a trezit autorul cu Monica Lovinescu și alți membri ai exilului. O poveste trist de românească, din păcate, din care nimeni nu iese bine, mai cu seamă soții Ierunca. De asemenea, m-a intrigat succesul ei extraordinar în străinătate și contrastul cu ignorarea aproape completă în România: nici acum editurile mari nu se ating de ea, deși sunt toate argumentele din lume pentru ca ea să fie un succes de piață (câte cărți scrise de români cunoașteți care să fie ecranizate cu un actor de talia lui Anthony Quinn în rolul principal?).
Am citit mai multe recenzii pe goodreads.com în timp ce citeam cartea. Aproape toate erau la superlativ. Trebuie să mărturisesc că, pe de o parte, mi se par exagerate. De ce? Pur și simplu pentru că volumul nu are absolut nimic original ca tehnică de scriere sau construcție. Dimpotrivă, este chiar stângaci și banal. Sunt multe exprimări nefirești, care m-au iritat prin falsitatea lor. În plus, ediția pe care am citit-o, de la „Ratio et Revelatio”, are cam multe greșeli de editare, din grabă. Altfel, am apreciat mult studiul introductiv, foarte util ținând cont de atipicul destin al cărții.
Dar romanul are fără îndoială și multe calități. Cea mai importantă ar fi faptul că te „ține”. Mi-e greu să spun de ce: tehnica este rudimentară, după cum spuneam, faptele nu sunt neapărat surprinzătoare, ba uneori sunt chiar previzibile. Nu există mai multe planuri temporale sau povești care să se întrepătrundă: firul narativ principal este și singurul. Și chiar dacă destinele personajelor par a fi un șir nesfârșit de drame neverosimile, din punctul de vedere al poveștii, oricât e de tristă, ea este credibilă – atât de tristă este istoria secolului al XX-lea. Probabil de aici și dramatismul și succesul romanului. Remarcam la sinteza lui Antony Beevor despre cel de-al doilea război mondial faptul că începe cu destinul soldatului Yang Kyoungjong, un coreean obligat de japonezi să lupte pentru armata lor din Manciuria, luat prizonier de sovietici după bătălia de la Halhin Gol, trimis în luptă împotriva naziștilor, capturat de aceștia după Harkov și, în cele din urmă, capturat de americani în Normandia, pe când lupta sub a treia uniformă (niciuna a țării sale). Ei bine, personajul principal al lui Gheorghiu, Johann Moritz, pare o copie livrescă a lui Kyoungjong.
Multe scene din satul Fântâna evocă o lume a satului dură, dar realistă, indiferent dacă place sau nu. Sensibilitatea creștină a lui Gheorghiu (fiu de preot și, mai târziu, el însuși slujitor al Domnului) apare în mai multe personaje, nu doar în cazul părintelui Korugă, și e o ca o gură de aer binevenită. Tulburătoare este și viziunea autorului despre societate: dacă sovieticii (cartea apare în 1949) sunt eliminați din start ca o soluție, occidentalii sunt o alternativă doar de nevoie. Nu există iluzii cu privire la umanitate, tabloul e mai degrabă sumbru: cetățeanul este un obiect abstract, nu un om cu gânduri, suflet, credințe, căci civilizația tehnică este făcută pentru eficiență, profit, organizare. Individualitatea și unicitatea fiecărei ființe sunt nu ignorate, ci călcate în picioare. Lipsa de umanitate a personajelor angrenate în acest sistem este deranjantă prin repetitivitate, probabil nu întâmplător: nu există soluții salvatoare ori raze de lumină. Aproape toate personajele împrumută fatalismul autorului. Deși unul dintre ei pare agnostic, atitudinea lor trimite cu gândul la Iov.
În mod intenționat nu am dat dezvăluit nimic din poveste. Strict subiectiv, n-aș putea spune că e o capodoperă a literaturii. Dar este categoric o carte importantă, tulburătoare, pe nedrept uitată la noi.
