Raul Volcinschi: „Era o vreme a răului endemic: cine era rău îşi găsea locul într-o societate în care la un moment dat făcea rău cu plăcere.”

În 9 ianuarie 2020 s-au împlinit 9 ani de la trecerea la Domnul a fostului deținut politic Raul Volcinschi. Vă oferim mai jos un fragment din studiul „Raul Volcinschi sau refuzul obstinat al resemnării”, semnat de Alin Mureșan în Anuarul IICCMER din 2017 (comandă aici).

Descendent al unei familii vechi de secole, dar de care nu a făcut niciodată caz, erudit și poliglot, dar și un atlet cu o capacitate de socializare ieșită din comun cu categorii de oameni dintre cele mai variate, Raul Volcinschi provenea dintr-o epocă în care oamenii nu concepeau să se adapteze unei societăți în care inversarea valorilor era o valoare în sine. Deși avea să fie condamnat pentru „uneltire contra ordinii sociale”, a considerat mai degrabă că este un apărător al ordinii firești a lucrurilor, adevărata uneltire și răsturnare a normalității fiind opera regimului comunist. Se poate spune chiar că viața lui matură a fost caracterizată de înfruntarea a două lumi antagonice prin definiție. A ignorat cu încăpățânare contextul istoric, purtându-se cât se putea de liber într-o societate care disprețuia libertatea, fiindcă detesta constrângerea de orice fel. Multe din acțiunile sale par să confirme faptul că nu cunoștea frica decât din dicționar. Și, mai presus de orice, nu a acceptat niciodată ideea că regimul era veșnic. Temperamentul său vulcanic, curajul nebun și cavalerismul dobândit încă din copilărie i-au făcut imposibilă pasivitatea. Avea să plătească cu libertatea proprie pentru acest lucru de nu mai puțin de cinci ori.

Evadarea de la Securitate

Exasperat de torturi și gândindu-se „cu groază” că urmează să fie tras la răspundere pentru activitatea sa, care conținea acum și tentativa de a lua legătura cu grupurile de rezistență armate, Volcinschi era agitat ca un leu în cușcă. Pe deasupra, avea și conștiința responsabilității pentru ceilalți, căci era convins că va fi condamnat „atât eu cât și o serie de băieți”. Era atât de disperat, încât i-a spus lui Crișan că ar prefera sinuciderea procesului, deși astfel de gânduri îi erau complet străine în condiții normale. Pe 3 mai, într-o zi de vineri, a aflat că i s-a fixat data procesului, ceea ce l-a adus într-o stare de frământare și mai accentuată. Colegul său a încercat să îl încurajeze, dar fără prea mare succes. Profesorul s-a trântit pe pat, a reflectat la situația în care se afla și i-a mărturisit lui Crișan că e dispus să facă orice ca să scape, inclusiv să evadeze. Cei doi mai vorbiseră la nivel teoretic și abstract despre aceasta, profitând de faptul că Crișan cunoștea foarte bine clădirea. Dar catalizatorul acțiunii a venit sub forma documentului adus la cunoștința lui Volcinschi.

A doua zi Crișan l-a întrebat dacă este dispus să fugă în acea după-masă. Fire analitică, Volcinschi a propus ziua de duminică, gândindu-se că sunt mai puțini ofițeri de serviciu. Au stabilit apoi că au nevoie să creeze o diversiune pentru a arunca praf de var în ochii gardianului, așa încât Crișan a scobit în perete până când a adunat o grămăjoară pe care a pus-o în buzunar. Duminica au decis să își procure câte o bucată de fier, ca armă, pe care le-au rupt din grilajul patului. Tot în urma discuțiilor, Crișan a fost de acord să accepte planul colegului său de a evada prin poarta principală, și nu prin curte. Au luat în calcul și ce vor face după ce vor fi scăpat: Volcinschi avea de gând să ceară azil la ambasada iugoslavă, pe când Crișan ar fi fugit în munți pe valea Arieșului, având unele legături cu grupul Șușman. Foarte rapid au găsit și pretextul: ieșirea de seară la toaletă.

Cei doi au intrat în încăperea de la toaletă în vreme ce serg. maj. Ioan Tripon i-a așteptat pe hol. Înainte să iasă, Raul Volcinschi a demontat ghiventul de la robinet, astfel că apa a început să curgă cu presiune foarte mare, iar arestatul l-a chemat pe Tripon, care era pe hol, să rezolve problema. În acest timp, Crișan stătea ascuns după ușă, în interior. Supărat că a fost deranjat pentru „atâta lucru”, a intrat în încăpere și s-a trezit atacat de cei doi, care l-au lovit cu răngile de fier. Volcinschi a avut un moment de slăbiciune când l-a văzut plin de sânge, pentru că era unul din gardienii pe care cei doi îl simpatizau, dar Crișan i-a spus: „hai să mergem că altfel suntem pierduți”. Strigătele subofițerului au fost auzite de plt. Nagy Ludovic, care l-a găsit plin de sânge, după ce inițial o apucase către o altă zonă a arestului, neștiind de unde vine zgomotul. Tripon i-a spus doar că „aceștia mi-a omorât (sic!)”, după care i-a văzut și pe cei doi arestați.

Simțindu-se responsabil pentru arestarea celorlalți membri ai grupului, Volcinschi a vrut să îi elibereze și pe aceștia. După ce au ieșit din toaletă, el s-a repezit la câteva celule, unde bănuia (corect) că se află colegii lui, a deschis ușile și i-a chemat să fugă împreună. Șocați probabil de intempestivitatea cererii, neavând la dispoziție timp pentru a analiza consecințele unei tentative de evadare, nici Iuga, nici Hagea nu au acceptat să îl urmeze. Hagea, de altfel, nici nu l-a văzut pe Volcinschi, ci l-a recunoscut din descrierea pe care i-a făcut-o un coleg de cameră. În timp ce plutonierul Nagy s-a repezit să închidă ușa unei celule, Volcinschi l-a lovit cu fierul și a redeschis-o, tot fără rezultat însă. Lovit și plin de sânge, plutonierul s-a repezit către camera ofițerului de serviciu, pentru a da alarma prin telefon și a-și lua arma automată, deoarece a crezut că se pregătește o evadare în masă. Aici însă a fost ajuns de Crișan, care l-a lovit și el cu fierul în cap, iar apoi și de Volcinschi. Acesta l-a prins de gât și amândoi au continuat să-l lovească pe Nagy, până când l-a apucat pe unul dintre ei de testicule. Tripon se refugiase și el într-o anexă a camerei, care servea drept frizerie și a încercat să se baricadeze după o ușă, doborâtă ușor de cei doi. Observând că nu există o altă ieșire din frizerie, Crișan și Volcinschi s-au întors și au luat-o la fugă spre ieșire.

Nu toți ofițerii au reacționat curajos. Constantin Brânzan, de exemplu, a auzit și el zgomotele în timp ce era cu deținuții de pe altă secție la toalete, i-a închis în camere și s-a îndreptat către coridorul secției a III-a, unde i-a văzut pe Nagy și Tripon loviți de cei doi evadați. Brânzan nu a intervenit, ci s-a dus pe secție, unde a închis ușile de la celulele deschise de Volcinschi. Gheorghe Pop i-a văzut și el pe Tripon, plin de sânge, și pe Nagy în vecinătatea arestaților, dar a fugit la poartă, pentru a da alarma.

În timp ce fugea pe coridor spre ieșire, Volcinschi a fost ajuns și prins de haină de către unul din gardieni. I-a dat drumul atunci când Crișan l-a lovit din spate. Cei doi au continuat drumul către ieșire, dar spre ușa care dădea în curte au fost întâmpinați de ofițerii alarmați de Pop. Plutonierul Ioan Trif a fost primul care s-a intersectat cu Crișan și l-a întrebat ce vrea să facă. În loc de răspuns, a primit o lovitură de fier în cap și a rămas într-o stare de semiconștiență. Crișan a avansat câțiva pași, până a fost întâmpinat de lt. maj. Gheorghe Trifu și lt. maj. Vasile Lupșa și trântit temporar la pământ. Volcinschi a reușit să se strecoare pe lângă ei, a fost ajuns din urmă de Lupșa, dar și de Crișan, care se apropiase și el de ușa de la ieșire. Observând că cei doi sunt în pericol să iasă din clădire către poarta care nu mai era păzită de nimeni, Lupșa a ordonat foc. Au tras toți cei trei cu pistoletele din dotare, dar, printr-o minune, l-au nimerit în plin doar pe Eugen Crișan, care a rămas pe loc, într-o baltă de sânge. A murit aproape imediat, cu fața în jos.

Raul Volcinschi a sărit pe scările de la ieșire. A observat că gardul era mai scund decât poarta închisă și s-a decis să îl sară. A călcat însă în pământ moale și, deoarece ghetele îi erau cu câteva numere mai mari și fără șireturi, pentru a împiedica o eventuală sinucidere, s-a împiedicat și a căzut. În momentul în care a vrut să se ridice, a fost ajuns din urmă și lovit în cap cu tocul pistolului de către Lupșa. Volcinschi l-a apucat de pistol, l-a tras într-o parte, dar a fost imobilizat, probabil și cu ajutorul celorlalți doi ofițeri ajunși între timp la fața locului. Le-a spus că se predă, după care s-a smucit, a căutat un obiect cu care să se apere (fierul îi scăpase din mână în momentul în care s-a deschis focul) și a smuls un par înfipt în rondoul cu flori. L-a lovit pe Trifu, dar a fost imobilizat și și-a admis înfrângerea, de data asta definitiv. Mai avea 10 metri până la poartă. L-au încătușat și a fost condus înapoi la celulă, trecând pe lângă cadavrul lui Eugen Crișan.