A existat, nu foarte demult, o vreme în care patriotismul nu era desuet, ci luptă pentru eliberarea națională (mai ales în Ardeal); în care orice fecior de țăran putea să ajungă profesor universitar prin muncă, seriozitate și fără compromisuri etice; în care vârfurile universitare erau conectate și respectate de marii cercetători ai lumii. România interbelică era departe de a fi o societate perfectă, dar entuziasmul de după Marea Unire din 1918 a permis ridicarea unei generații excepționale de intelectuali. Pregătirii profesionale remarcabile a lui Nicolae Mărgineanu i s-au adăugat bunul simț și rectitudinea morală.
S-a ridicat prin ambiție și învățătură asiduă, având totodată șansa unor profesori extraordinari încă din liceul urmat la Blaj. A studiat, de pildă, științele naturale cu Alexandru Borza, cel care avea să înființeze Grădina Botanică din Cluj. La Universitate i-a cunoscut pe Sextil Pușcariu, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Florian Ștefănescu-Goangă, ultimul fiindu-i și maestru. Tot la îndemnul acestuia și-a continuat studiile în Austria și Germania, stabilind relații de colaborare cu nume grele ale psihologiei și sociologiei momentului. Mai apoi, ca bursier al Fundației Rockefeller, a devenit un bun cunoscător al mediilor universitare britanic și american. La întoarcerea în țară cunoștințele sale erau superioare multor profesori.
Ocuparea postului la catedră a fost urmat aproape imediat de apusul democrației românești. Odată cu acesta, s-au spulberat iluziile cu privire la caracterul unor colegi, care s-au lăsat antrenați de puterea politică sub dictatura lui Carol al II-lea (1938-1940) ori în cadrul scurtului regim legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941). Transformările aveau să fie mult mai spectaculoase și numeroase în perioada comunistă, uneori chiar de la aceiași indivizi.
Avea concepții de stânga, dar și gândire critică și independentă. A refuzat deci să se subordoneze regimului comunist, fără să se situeze pe poziții antagonice. Ba chiar a acceptat să depună lobby în favoarea României în preajma Conferinței de Pace și să sprijine numirea unui ambasador în Statele Unite, la rugămintea lui Petru Groza. Nici pregătirea, nici aceste fapte nu l-au ajutat. Ba dimpotrivă, au devenit factori agravanți. Un intelectual critic, atunci mai mult decât oricând, era mult mai periculos decât un mediocru docil.
Problemele au apărut atunci când a evitat să se înscrie în partidul paravan al lui Groza, Frontul Plugarilor, și să facă parte din guvern. „Decât cu iadul în inimă din cauza conștiinței pătate, iar cu raiul material în jur, mai bine cu iadul în jur și cu raiul în inimă”, i-a răspuns el premierului prin istoricul Constantin Daicoviciu. Doar câteva luni mai târziu, „dorința” i-a fost îndeplinită. A fost arestat, implicat într-unul din cele mai eterogene loturi din epocă (procesul Marii Finanțe) și condamnat la 25 de ani. Pe cei mai mulți colegi de lot nici nu-i cunoștea.
A stat după gratii 16 ani, perioada maturității depline. După eliberarea din 1964 avea să mai trăiască tot atâția, bucurându-se de familie și continuându-și activitatea profesională, atât cât i s-a permis. Remarcabilul său volum de memorii, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, urmează să apără într-o nouă ediție în 2022.
