Curtea de Apel București i-a achitat, în primă instanță, pe cei doi ofițeri acuzați de uciderea dizidentului Gheorghe Ursu. Mai mult, le-au schimbat încadrarea din infracțiuni contra umanității în tratamente neomenoase. În ultimii ani am asistat la mai multe procese, cu temă istorică și nu numai, care m-au făcut să-mi dau seama că justiția este mult mai preocupată de formă decât de fond. Și cred că așa trebuie citită și această știre seacă: magistrații nu au infirmat că Vasile Hodiș și Marin Pârvulescu l-au ucis pe Gheorghe Ursu, ci doar au constatat că nu există suficiente probe formale pentru a constata juridic lucrul acesta. Iar dezbaterea în privința reîncadrării cred că este una pur tehnică și nu are nicio legătură cu ceea ce ni se pare nouă că ar fi de bun simț. Mai multe sunt greu de spus în lipsa momentană a motivării.
E normal să fie așa? Nu știu. Recunosc că nu sunt deloc un împătimit al sistemului juridic, al echidistanței și infailibilității acestuia. Am constatat prea multe lucruri anormale în mersul mai multor procese ca să mai am capacitatea de a fi scandalizat de o decizie sau alta. În abstract și idealist vorbind, mă deranjează decizia Curții de Apel, pentru că vreau ca oamenii vinovați să plătească atunci când încalcă legile (cu atât mai mult când vorbim de consecințe atât de grave). În concret, înțelegând regulile jocului juridic și că sistemul e alcătuit din oameni imperfecți, nu mă miră. Pe deasupra, nu cunosc felul în care a fost construit dosarul, ce probatoriu există, cum a fost argumentată încadrarea inițială și alte detalii asemănătoare, absolut esențiale pentru luarea deciziei. Să nu uităm că trăim într-un stat care apreciază și azi că deciziile Tribunalelor Poporului sunt democrate și în afara oricărui dubiu. Ori că sutele de mii de victime ale comunismului nu merită, de 30 de ani, niciun muzeu al comunismului (sau măcar al secolului XX).
Știrea, la Digi24, de unde am preluat și fotografia, o găsiți aici.
