La senectute, când l-am cunoscut eu, părintele Nagy vorbea română, dar făcea eforturi. Sigur că am transcris aici răspunsurile editate. Mi-a fost foarte simpatic felul lui de a vorbi atunci când în sfârșit am stat față în față. Fiind de loc din Oradea, cu studiile superioare făcute în Cluj, ambele orașe cu o importantă minoritate maghiară, limba nu îmi era deloc străină. Ba chiar mă descurcam să port o conversație de bază în maghiară la vremea respectivă. Poate că și aceste lucruri au contat în relaționarea noastră, fiindcă se vedea că și dânsul mă privește cu simpatie, dar deschiderea părintelui a fost totală de la început. Era (și el) plăcut surprins că există tineri care se interesează de istoria recentă și de suferințele celor mai în vârstă.
În afară de bătăile și torturile pe care le-au cunoscut majoritatea victimelor, Drohobeczky a cunoscut și picătura chinezească ori refuzul apei după ce i s-au pus în mâncare două linguri de sare. A fost obligat să îngurgiteze fecale și mâncare fierbinte, dar și să înghită urina și voma lui Hájek. Unul dintre agresori i-a strâns degetele de la mâini și picioare în tocul ușii, după ce pusese bucăți de lemn între ele. I-au fixat în gură un picior de pat, pe care agresorii l-au lovit pe rând, până când i-au rupt un dinte. Hájek a fost ars cu ţigara, înţepat cu un ac în fund şi pus să stea o noapte întreagă cu un băţ murdărit de excremente în gură[1]. Unele monstruozități de acest tip au fost folosite numai în Gherla.
Am fost curios să aflu de la părintele Nagy dacă etnia a fost factorul care a determinat chinuirea suplimentară a celor din lotul său. Activitatea lor anticomunistă nu fusese mai gravă decât a multor altor victime. Ipoteza mea s-a dovedit greșită: Nagy și Zsombor, închiși la Pitești, au fost supuși doar torturilor „standard”. Ba mai mult decât atât, vorbea despre simpatia cu care erau priviți în penitenciarul Cluj de către colegii de la Drept. Una din amintirile cele mai plăcute le purta unui deținut care spionase împotriva Ungariei în timpul războiului, Gheorghe Almășan, dar care se purta ca un părinte grijuliu cu lotul maghiar și mai ales cu Nagy însuși, care era mai slăbit. Poate, deci, că soarta crudă a lui Drohobeczky și Hájek a fost determinată exclusiv de nebunia agresorilor peste care au nimerit. Cine să mai înțeleagă ceva din tenebrele sufletului uman?
Într-un fel, Nagy și Dezméri au fost ușor ajutați de etnie, în sensul în care nu erau cei care trebuiau să se dezică de societatea burgheză din perioada interbelică. „Noi ungurii nici nu prea am priceput la asta”, mi-a spus deschis. Așa că a apărut întrebarea: „Vorbeați bine româna pe vremea aceea?” „Nu prea”, mi-a răspuns la fel de sincer. Dar în general studenții din Cluj vorbeau maghiara și îi traduceau ce avea nevoie. Ba chiar mi-a relatat un episod tragi-comic, în care Liciniu Blaga (verișorul scriitorului originar din Lancrăm – n.m.) a fost pus de agresori să fie translatorul lui Nagy și i-a cerut acestuia să vorbească mai rar, ca să înțeleagă. Altminteri, mai mult decât faptul că erau unguri, a contat că nu au fost legionari, principalii vizați de agresori. „Legionari nu, dar bandiți da”, a adăugat răzând. Era a doua oară când râdea povestind despre Pitești, spre surprinderea mea.
(Fragment din volumul Ultimul cuvânt. Retrăind fenomenul Pitești, Litera, București 2021 – disponibil aici: https://www.litera.ro/ultimul-cuvant-retraind-fenomenul-pitesti-acgk85)
[1] ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1114, vol. 7, ff. 422-423, 538; Ibidem, vol. 9, f. 3.
