Gheorghe Caziuc a fost unul din personajele tragice ale Piteștiului. Fiul primarului legionar din Blândești (jud. Botoșani), a activat în Frățiile de Cruce în perioada 1940-1942. Am fi tentați să spunem că s-a înscris în organizație odată cu venirea la putere a legionarilor, dar el a continuat să activeze și după scoaterea mișcării în afara legii. Atât la liceu, până la absolvire, cât și Facultatea de Agronomie din Iași. Ba chiar a fost șef de unitate spre sfârșitul studiilor. A fost arestat în iulie 1948, probabil pentru că a fost denunțat de alții în urma anchetelor dure de la Suceava. Se integrase deja în societatea comunistă, executând stagiul de practică la un GAS în Crivești. Nu știm dacă a fost bătut sau nu, dar deja la finalul lunii dăduse declarații complete și a specificat în scris: „Regret ce am făcut. Doresc reabilitare.” Mai mult decât atât, și-a făcut o autobiografie, pe care a încheiat-o punându-se la dispoziția regimului comunist: „Acum mă simt rușinat și apăsat de perioada 1940-1948 și singura dorință e să pot contribui de acum încolo prin muncă în toate domeniile în mod pozitiv la ridicarea acestei societăți”[1].
A fost condamnat la șase ani și s-a înscris în Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste a lui Alexandru Bogdanovici, cea care încerca simularea unei reeducări ideologice. Probabil că s-a reorientat rapid, după ce a văzut cât de prost e văzut acesta și cât de sprijinit e Eugen Țurcanu. Deja în bătăile din Crăciunul lui 1949 îl găsim în echipele de șoc, aplicând lovituri mai multor deținuți. Câteva luni a activat în rândurile echipelor lui Țurcanu, atât că bătăuș, cât și ca informator. A devenit chiar unul dintre liderii acțiunii în iarna lui 1950, dar în februarie 1951 a reieșit că omisese să declare îngroparea unui butoi cu materiale legionare. Pare un pretext, dar orice nesinceritate găsită în această perioadă era sinonimă cu condamnarea la moarte. Omisiunea n-a fost nici măcar intenționată. Martorii spun că, atunci când a realizat-o, groaza s-a întipărit pe figura lui vreme de trei zile.
A fost dat pe mâna celor pe care îi torturase în lunile precedente, care s-au răzbunat cu vârf și îndesat. Țurcanu însuși l-a bătut până la leșin la tălpi și la fese, apoi l-a amenințat cu moartea. A profitat mai apoi de încetarea bătăilor la Pitești și a fost transferat la Canal. Ba chiar s-a eliberat la expirarea pedepsei, dar a rămas schimbat pe viață de ceea ce pățise: s-a prezentat la Securitate cu două caiete de informații! S-a căsătorit, s-a angajat inginer agronom la GAS Călinești și părea că viața lui își va urma un curs normal. Din motive neclare, a fost rearestat în 3 martie 1956 și cercetat pentru rolul său în violențele din Pitești. Cu toate că a fost singurul reținut care a colaborat cu procuratura, a fost condamnat la moarte. Pedeapsa i-a fost comutată mai târziu, dar detenția în condiții inumane și-a spus cuvântul și a murit în februarie 1961 în Aiud.
Am aflat toate acestea mai târziu, dar m-au zguduit puternic. Probabil că Gheorghe Caziuc avea un instinct de supraviețuire puternic dezvoltat și un conformism care l-au făcut să caute soluția cea mai ușoară. Nu este neapărat un lucru condamnabil, nici vreo pricină de laudă. Dar perversitatea unui sistem totalitar cum e comunismul tocmai în asta constă: te atrage cu promisiune false, se folosește de tine pentru a-și atinge țelurile și te aruncă la gunoi cu cea mai mare ușurință atunci când consideră necesar. Conformismul în comunism este un calcul greșit. Oricât de mult ar fi căzut Caziuc, e greu să nu tresari la destinul lui tragic.
(Acest text face parte din volumul „Ultimul cuvânt. Retrăind fenomenul Pitești”, Editura Litera, 2021)
[1] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 211.159, ff. 17, 91v.
