Autor: Apostolos Patelakis
Titlu: Războiul civil din Grecia (1946-1949) și emigranții politici greci în România (1948-1982)
Editura: Cetatea de Scaun
An apariție: 2017
Număr pagini: 383
Există cărți care sunt importante prin tematică decât prin execuție. Nu-mi place să evidențiez imperfecțiunile unui demers (deopotrivă de cercetare și de editare) pe care îl apreciez și chiar îl consider util, dacă nu chiar necesar, dar cartea lui Patelakis mi-a ridicat prea multe obstacole.
De ce am citit volumul? Pentru că mă pasionează începuturile Războiului Rece și destinul statelor europene după războiul mondial. Sunt foarte puține cărți în limba română care oferă o panoramă a situației din alte țări în primii ani postbelici. În al doilea rând, coloniile de greci din România (mai ales a) deceniului 6 sunt cunoscute ca fenomen – mai sunt urme ale trecerii lor prin țară –, dar deloc ca substanță. Așa că faptul că un istoric român de origine greacă (născut și educat în România) a atins atât tema războiului civil, cât și a refugiaților comuniști de la noi este mai mult decât salutară. Iar efortul de documentare este vizibil. La fel, deschiderea editurii și condițiile grafice foarte bune oferite sunt de notat.
Din păcate asta e tot ce pot să remarc pozitiv. Cartea suferă de o foarte nefericită tangență a unei limbi române (explicabil) nefericită cu lipsa unei redactări profesioniste. Probabil Gheorghe Onișoru a semnat doar cu numele îngrijirea ediției, fiindcă exprimările repetitive sau pur și simplu deficitare abundă. La fel cum e clar că aparatul critic nu a fost revăzut de nimeni, fiind redactat cu multe scăpări. Dar să zicem că ultima remarcă nu e deloc esențială pentru un cititor obișnuit. Deși există o structură a cărții, multe fragmente se repetă și se intercalează, ceea ce îngreunează lectura. Mai mult, e străbătută de la un capăt la altul de patetism și un stil bombastic ori scorțos al exprimării lui Patelakis care sunt greu de digerat (e.g. „emigranții au desfășurat o bogată activitate educativă, cultivând tradițiile naționale, de limbă și de cultură”; „aveau pentru prima dată ocazia să-l vadă și să-l asculte pe marele conducător de la care așteptau o schimbare în viața lor”; „i-a îndrumat cu pricepere și dragoste pe micuții elevi în tainele limbii materne”, „modul lui simplu și clar de a vorbi îi încântă pe cei nedreptățiți, pe cei fără nicio speranță și pe cei care vor să lupte pentru eliberarea patriei” etc.). Inițial am crezut că e vorba doar de simpatiile de stânga ale autorului, fiindcă preia masiv limbajul de lemn îngrozitor al propagandei comuniste. Dar nu, limbajul de lemn nu ține cont de orientarea ideologică e emițătorului inițial al mesajului. Mi-e teamă pur și simplu că nu există suficient discernământ, și nici o scriitură măiastră. Titlul mi se pare că se referă la două cărți separate și este extrem de lung – deși cartea în sine nu pare ruptă în două.
Totuși, un cititor pasionat poate culege informații utile: cifra imensă a victimelor războiului civil (peste 50.000 de morți), destinul încă nedocumentat al lui Kostas Karaghiorghis („Pătrășcanu grecesc”, spune autorul) ori pur și simplu concluzia nescrisă că Bucureștiul a fost pentru Partidul Comunist Grec ceea ce a fost Moscova pentru PCR. Mi-ar fi plăcut niște portrete mai conturate ale lui Markos ori Beloiannis. Una peste alta, nu mi se pare o carte recomandată publicului larg, ci mai degrabă unui cititor specializat și cu răbdare.
