Uneori compromisurile morale se plătesc scump. Când a fost arestat de comuniști, în 20 mai 1948, Alexandru Bogdanovici avea deja la 24 de ani atât experiența închisorilor, cât și pe cea a frontului. Ambele au contat, într-un fel sau altul. Apropiat de Mișcarea Legionară de la vârsta de 13 ani, avea să fie arestat pentru acest lucru de nu mai puțin de trei ori: o dată sub Antonescu, de două ori în timpul guvernărilor Sănătescu și Rădescu. Dar un alt detaliu biografic este cel care pare că i-a determinat soarta tragică: colaborarea cu serviciile de informații ale armatei române în timpul războiului.
Bun vorbitor de limba rusă, a făcut mai multe incursiuni în spatele frontului în perioada 1941-1943. Or, asemenea acțiuni aveau să fie considerate de comuniști crime dintre cele mai grave. Bogdanovici pare să fi fost un aventurier: pe de o parte, a profitat de rolul său pentru a răspândi manifeste naționaliste populației române din Basarabia, la ordinul șefului său legionar; pe de altă parte, s-a îndrăgostit de o rusoaică, fiica unui medic sovietic, ceea ce i-a adus și îndepărtarea din serviciu în cele din urmă.
A fost internat în lagăre de la sfârșitul lui 1944 până în martie 1947, cu o pauză de câteva săptămâni determinată de o evadare. În ciuda protestelor familiei, care i-a cerut să întrerupă activitatea politică, nu s-a liniștit. De îndată ce s-a stabilit la Iași, a fost numit șeful Centrului Studențesc Legionar de la Universitate. Valul masiv de arestări din mai 1948 i-a trezit un sentiment de vinovăție. A sperat, naiv, că poate determina regimul comunist să îi elibereze pe studenții cu activitate redusă. De aceea a mimat o acțiune de reeducare ideologică în penitenciarul Suceava, care i-a atras însă nu numai antipatia liderilor legionari (care nu priveau cu ochi buni nici măcar cedarea de fațadă), ci și pe cea a Securității.
Răzbunarea a venit în timp. Într-o primă fază, Bogdanovici a fost izolat în închisoare, în vreme ce rivalul său, Eugen Țurcanu, a fost trimis cu misiune la Pitești, unde trebuia să organizeze o rețea de informatori. După ce Țurcanu și-a consolidat poziția în Pitești, Bogdanovici a fost trimis la rândul lui acolo de către autorități. A primit câteva semnale că Țurcanu i-a pus gând rău, dar a refuzat să le dea importanță până când au izbucnit violențele în prima de Crăciun a lui 1949. Primii care l-au lovit au fost doi prieteni de-ai săi, apostrofați apoi de Țurcanu pentru blândețea loviturilor.
Alexandru Bogdanovici a fost torturat încontinuu vreme de patru luni de zile. Spre sfârșitul perioadei era inconștient, nu-și mai putea controla sfincterele și nici să se țină pe picioare. „Vrei să mori, Şura? N-avea grijă că n-ai să scapi. Ai vrea tu, dar n-a sosit încă vremea”, l-a amenințat Țurcanu într-o zi. Dar vremea a sosit în 15 aprilie 1950, când corpul său a cedat. Un ofițer al Securității îi spusese lui Țurcanu că „acest bandit trebue făcut înger”. Iar Bogdanovici i-a șoptit unui coleg cu o voce muribundă: „Frate, aşa se plătesc greşelile!”
