În primăvara lui 1948, Eugen Țurcanu avea 22 de ani, era student în anul III la Drept, era căsătorit și avea o fetiță de doi ani. Înțelesese mersul societății și se înscrisese în UTC încă dinaintea instalării guvernului Groza. Ba chiar urmase cursurile unei școli diplomatice de partid și viza, probabil, o poziție importantă în statul comunist. Orice planuri de viitor își va fi făcut, ele au fost spulberate de arestarea din 25 iunie. Oportunismul (prezent și trecut) l-a costat scump.
Pe când avea doar 15 ani și România era condusă vremelnic de Mișcarea Legionară, a fost atras în organizațiile sale de tineret de către colegii mai mari. A jucat un rol minor în rebeliunea din ianuarie 1941, pentru care a fost amenințat cu bătaia de un anchetator militar, tuns și trimis înapoi la școală. A mai activat, nu foarte convingător, până spre sfârșitul lui 1944, după care a făcut trecerea la organizațiile comuniste. Era însă ginerele unui fost primar legionar cunoscut în zonă, iar foștii săi colegi au încercat să-l readucă lângă legionarism până în vara lui 1946. La o ședință nocturnă, a intrat în conflict cu aceștia, care l-au amenințat indirect că „există gloanțe pentru trădători”.
În mod firesc, atunci când legionarii au fost arestați în mai 1948, primul nume pe care l-au declarat în anchetă a fost cel al „trădătorului” înscris în UTC. Țurcanu a intrat în închisoare plin de resentimente. Nu numai că și-a văzut spulberate visurile profesionale, dar își surprinsese soția înșelându-l cu unul din frații săi (avea șase), pe care plănuia să-l ucidă după eliberare. Inteligent, orgolios și stăpânit de ură, s-a pus de la început în slujba Securității pentru a extrage informații de la ceilalți arestați. Pe măsură ce rolul său de informator a devenit cunoscut printre deținuții de la Suceava și, apoi, Pitești, a ajuns la concluzia că aceștia nu vor vorbi decât dacă vor fi bătuți.
Nu a fost o revelație proprie, ci un rezultat al discuțiilor avute cu mai mulți ofițeri de Securitate. Însă rolul pe care l-a jucat în fenomenul Pitești a fost crucial: a torturat și a ordonat maltratarea a sute de tineri, a ucis câțiva cu mâinile lui, a organizat culegerea de informații și a sintetizat materialul extras prin tortură înainte de a-l preda organelor statului. Avea metode preferate de tortură. Călca victimele în picioare (la propriu), îi ridica cu o singură mână (ei fiind subnutriți cronic, pe când Țurcanu mânca la popota ofițerilor) și suferea de grandomanie. Obișnuia să spună că dacă Hristos ar fi încăput pe mâinile sale, n-ar mai fi existat Înviere și nici creștinism. Deși s-a vehiculat că i se promisese un post de ofițer în Securitate după eliberare, nu era deloc naiv. Știa că rolul de tartor în închisoare îl poate costa viața. „La capătul drumului mă așteaptă ori un soare, ori o spânzurătoare.”
Avea să fie cea din urmă, desigur. A fost anchetat vreme de aproape trei ani, cu întreruperi. Regimul a încercat să se spele pe mâini și să dea vina pentru Pitești pe deținuții legionari, care s-ar fi torturat reciproc pentru a compromite comunismul și a-și selecta cadrele cele mai rezistente. În ciuda presiunilor, Țurcanu a fost singurul anchetat care a refuzat cu obstinație această variantă absurdă, arătând că el a acționat la ordinele contactelor sale din Securitate și minister. A acceptat varianta oficială numai la sfârșitul procesului, aparent inexplicabil. Există unele mărturii conform cărora și-a schimbat poziția fiindu-i promise gloanțe oarbe la execuția care îl aștepta. Dacă acest detaliu e adevărat sau nu, nu mai putem ști astăzi. Eugen Țurcanu a fost executat în 17 decembrie 1954 în Jilava, alături de alți șaisprezece deținuți, cu toți mult mai puțini vinovați decât el.
