Autor: Dennis Deletant
Titlu: Activități britanice clandestine în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
Editura: Humanitas
An apariție: 2019
Număr pagini: 372
Printre alte preocupări, în ultima vreme mă interesează perioada de tranziție spre și primii ani de comunism, de la 23 august până prin 1950. Așa că am luat cu bucurie volumul lui Dennis Deletant apărut recent la Humanitas, „Activități britanice clandestine în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial”.Prima observație: aștept cu nerăbdare momentul în care istoricii vor fi mai îngăduitori cu editurile și vom accepta propuneri de titluri mai comerciale. Sau măcar care să nu ocupe toată coperta, pe 6 rânduri 😊 Trecând peste asta, scriitura e bună, nu este stilul acela scorțos de istoric care nu iese din zona de confort, academico-pedagogică. Textul are fluență, se citește ușor. Nu este ceva impresionant, ieșit din comun, dar este categoric mai bun decât media de pe piața autorilor locali.
În ceea ce privește părțile discutabile: mi-ar plăcea cărți care să aibă mai multe concluzii sau interpretări pertinente, dincolo de înșiruirea de informații. Partea cea mai bună a cărții mi s-au părut cele 3-4 pagini de concluzii, din care rezultă într-adevăr că activitățile clandestine au fost aproape inexistente. Sigur, contextul era greu, britanicii nu aveau cine știe ce istoric de reușite la nivelul serviciilor secrete, România era teritoriu ostil (deși anglofili au existat cu duiumul și n-au pățit nimic), dar nu sunt sigur că operațiunea Autonomous (cunoscută deja de la Ivor Porter) și activitatea discutabilă a lui Iuliu Maniu meritau spațiul unui volum întreg.Apoi, unele informații par neverificate, aproximate sau preluate din auzite, dominate de simpatiile sau antipatiile autorului. De exemplu, regele Mihai este portretizat ca un personaj aproape mesianic, singurul care realiza gravitatea situației geopolitice. (Exemplu: „Se spune că Vâșinski a fost surprins de cutezanța regelui și a negat orice implicare a sovieticilor” – regele acuzându-l că sprijină comuniștii – n.n. Or, imaginea unui Vîșinski intimidat de rege este amuzantă, în cel mai bun caz.) Ion Antonescu e prezentat destul de echilibrat, dar unele aprecieri sunt fie greșit traduse din engleză, fie lipsite de sens. Probabil că lucrurile acestea sunt inevitabile, nu le-aș reține ca pe ceva grav, doar aș atenționa asupra lor.
Dar motivul pentru care sunt mai degrabă dezamăgit de carte, deși am cumpărat-o foarte entuziast, e dat de neconcordanța dintre titlu și conținut. Mă așteptam la o documentare serioasă și la o imagine de ansamblu a misiunilor serviciilor secrete britanice în țară. Dar, și aici probabil că nu e vina lui Deletant decât în măsura în care nu a subliniat suficient acest lucru de-a lungul volumului, așa zisele acțiuni sunt aproape inexistente. Nu am aflat nimic nou, deși nu sunt deloc un specialist în război. Chiar și cantitativ, capitolele dedicate acestor misiuni (mai degrabă proiectate decât îndeplinite) sunt în minoritate. Aș nota doar faptul că Iuliu Maniu era văzut chiar și de englezi drept enervant de ezitant și neserios, încât, spre sfârșitul războiului, renunțaseră la orice speranță de a acționa prin fostul lor agent. Așa că tind să cred că senzația de capitole (interesante, dar) dezlânate vine mai degrabă din alegerea unui titlu și a unei tematici nu foarte fericite.
Cine are timp la dispoziție, o citește într-o zi. Mie mi-a luat o săptămână și ceva, în condițiile în care am timp doar seara și în week-end. O lectură agreabilă, care se adresează mai degrabă cititorului obișnuit și mai deloc familiarizat cu epoca și evenimentele. Ceea ce e normal, câtă vreme a fost scrisă în engleză, nu pentru un public românesc. Și dacă istoricii români produc atât de rar sinteze sănătoase adresate publicului larg, e la fel de normal ca editurile de la noi să publice lucrările la îndemână. Cred că e loc și de mai bine, dar câtă vreme nu propunem ceva superior, nu-mi vine să „strig” asta prea tare…
