Ne-am găsit foarte greu cuvintele după reprezentația spectacolului „Pe ei!”, creat de prietenii de la Texte bune în locuri nebune. Ne e greu și acum, pentru că este genul de experiență care trebuie trăită pentru a fi înțeleasă. Nici măcar pozele și filmarea spectacolului nu fac cinste atmosferei tulburătoare și apăsătoare care s-a creat în 17 septembrie, în curtea fostului penitenciar Pitești.
Scenariul gândit de Ionuț Caras a îmbinat mărturiile mai multor victime (Aurel Vișovan, Dumitru Bordeianu, Constantin Rodas etc.) cu reconstituirea unor momente grele, încărcate de emoție. Probabil că performanța cea mai mare a fost faptul că a reușit să găsească echilibrul între a realitatea dură a Piteștiului și metaforă. Am văzut blasfemii, am auzit înjurături, am asistat la momente umilitoare. Dar nu s-a exagerat nicio secundă de dragul senzaționalului. Ba dimpotrivă, publicul a înțeles foarte bine că ceea ce au trăit studenții în Pitești a fost cu mult mai terifiant. Ni s-a cerut chiar iertare pentru durități, necesare pentru a trezi societatea contemporană.
Doi dintre participanții la școala de vară au fost atrași în spectacol la un moment dat, într-un moment pregătit foarte discret. Știau că unii dintre ei vor fi implicați, dar nu știau nici cine, nici ce vor trebui să facă. Pentru noi, cei de pe margine, a fost greu de privit. Finalul, care a dus multe lacrimi în public și a ridicat spectatorii în picioare, a fost marcat de recitarea poeziei „Ochii fratelui” de Eugen Măgirescu (trecut la rându-i prin Pitești), scrisă în urma întâlnirii la Gherla cu fratele său infirm, pe care era obligat să îl toarne.
Am mai remarcat o găselniță regizorală importantă: Eugen Țurcanu a fost interpretat pe rând de majoritatea actorilor. Acest fapt ne-a permis tuturor să înțelegem că binele și răul se află în noi toți. Să-i mulțumim lui Dumnezeu că n-am trăit acele vremuri și să ne bucurăm că putem să facem ceva în memoria celor care n-au avut șansa noastră.