Mi-e greu, mi-e foarte greu să scriu aceste rânduri. Aseară vestea morții sale m-a lovit ca un tren în viteză, cu toate că știam că este grav bolnavă. Dar speranța are o șină aeriană pe care continuă să ne înconjoare.
Am cunoscut-o pe Doina Jela personal în primăvara lui 2011. Editura Curtea Veche o desemnase redactor al cărții mele dedicate urmăririi lui Ion D. Sîrbu. Era unul dintre scriitorii săi preferați, abia mai târziu, când am aflat, mi-am dat seama că nu avusesem emoții suficiente atunci când pășisem în biroul luminos, plin de printuri la care mă aștepta să discutăm manuscrisul. Ca autor o citisem deja, îi foloseam lucrările în munca mea, iar stilul său era un deziderat pentru tânărul debutant care eram.
În acel iunie cald, fără prea multe menajamente, mi-a stabilit perimetrul, „acesta este manuscrisul, doar pe acesta lucrăm!“ Era intens subliniat, erau multe semne de întrebare, tăiase mult din logoreea mea inutilă. Am primit atunci cea mai dură, dar necesară lecție: exprimă-te scurt, clar și la obiect. Nu face balet, nu divaga, pierzi atenția cititorului. Iar dânsa era un cititor din cea mai înaltă ligă.
Cu fiecare discuție simțeam că manuscrisul devenea mai bun. Până la problema Vornicu. „Drăguța mea, aici e lucrul dracului!, ori scoți, ori adâncești cercetarea că nu ai dovezi credibile!“. Am plecat hotărâtă să caut, să sap, să conving, dar în niciun chip nu voiam să scot informația: Vornicu fusese ofițer anchetator la finele anilor ’50, îl amenințase pe I.D. Sîrbu cu topirea manuscriselor dacă nu acceptă recrutarea, deci nu puteam rata un nod cheie al poveștii. Am revenit, am aprofundat, a fost mulțumită.
Acest moment a fost unul hotărâtor în relația noastră. Eu m-am simțit susținută, încurajată, dânsa găsise un om ferm hotărât să spună adevărul așa cum îl înțelesese din dosare. Apoi prietenia noastră s-a cimentat în ani, fidelitatea mea față de Gary, tenacitatea de a descoperi noi și noi povești îngropate în dosare ne-a adus adesea împreună. Fără să ne spunem prea multe, știam că luptăm cot la cot, în aceeași tranșee: să nu uităm. Să nu uităm împreună… covorul de oseminte pe care călcăm zi de zi, cum a spus la o lansare a propriei cărți.
După publicarea celei de-a treia ediții a Drumului Damascului am reluat legăturile, tot mai des. Am discutat mult, mult despre vinovăție și căință. Țandără era un om care o marcase definitiv, care o bulversase iremediabil. Era, probabil, cartea la care ținea cel mai mult, poate pentru că nu avea destinul pe care l-ar fi meritat. Un torționar căindu-se sincer, strigându-și vinovăția și cerând neîncetat pedeapsa meritată era ceva absolut unic în lumea postcomunistă. Și ceva profund tulburător.
Intuisem multe dintre suferințele pe care i le provocase cartea devenită film, chiar dacă unul excepțional, și am scris, în martie 2021, un text despre filmul… ratat pe care Lucian Pintilie îl făcuse. Dar, paradoxal, Doina Jela reușise să nu devină amară la adresa lui. Atunci am primit o nouă lecție: cartea, povestea are destinul ei, tu autorul nu mai poți face nimic după ce i-ai dat drumul în lume. Acceptă acest destin. Doina Jela înțelesese că Pintilie nu vedea lumea asemenea dânsei, mizantropia bătuse „idilismul“ (așa a numit-o pe D.J. în memoriile sale, Pintilie). În acel articol, ultima frază era „Țandără cel adevărat e real dar neverosimil, pe când cel al lui Pintilie este credibil dar nereal” scrie Doina Jela. Țandără al lui Pintilie rămâne în deșert, isteric și abrutizat, pe când Țandără cel adevărat se salvează pe sine, rostind adevărul. Eu aleg versiunea Doinei Jela, fiindu-i profund recunoscătoare că mi-a oferit această posibilitate.“ Cred că s-a bucurat, mi-a scris să-mi mulțumească pentru lectura mea.
Dar înainte de toate acestea, Doina Jela fusese profesoară de franceză într-un sat pierdut din Bărăgan, sufocată de comunism, îngrozită de complicitatea maculantă la care regimul o obliga în fiecare zi. Toată angoasa, gândurile, exasperările, meditațiile revin pe multe pagini și în Telejurnalul de noapte (Polirom, 1997, Vremea, 2005), și în Cum am spânzurat-o pe Ema Bovary (Inst. European, 2009), dar, mai ales, în jurnalul său Pe cont propriu (Corint, 2021).
Fără a avea o recepție spectaculoasă, acest jurnal surprinde mizeria generalizată a ultimelor luni ale regimului comunist, Doina Jela notând inconștient, pe alocuri, naiv adesea, ce vede și ce trăiește între 19 septembrie 1989 și 30 decembrie 1995. Având curajul (îmi vine să scriu eroic, când mă gândesc la cosmetizările succesive preferate azi,) să nu modifice nimic din seducția sulfuroasă a unor personaje toxice, jurnalul are în centru căutarea de sine, dar și căutarea unor instrumente pentru înțelegerea realității. Pornind de la această lectură, un tânăr curios poate reconstitui pentru sine acest traseu formativ cu toate lecturile eliberatoare, dar și cu revelațiile usturătoare, sau cu meditațiile profunde. O mare parte din moștenirea intelectuală pe care Doina Jela ne-a lăsat-o se regăsește în paginile acestei cărți.
Tot același orizont biografic circumscrie și trilogia Villa Margareta (Polirom, 2015), Efectul fluturelui (Polirom, 2018) și Cuibul din inima ei (Corint, 2023), ficțiuni la limita realității, dar și invers, în egală măsură. Din fericire pentru noi toți, anii de studiu intens pe dosare, poveștile smulse miraculos uitării (Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist (Humanitas, 1995, Curtea Veche, 2008); Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste (Humanitas, 2001), Afacerea Meditația Transcendentală, (colab. Cătălin Strat și Mihai Albu, Humanitas, 2005), Ungaria ’56. Revolta minților și sfârșitul mitului comunist (coord. alături de Vladimir Tismăneanu, Curtea Veche, 2006), au putut fi echilibrați de această trilogie rafinată stilistic a unui talentat scriitor care ne-a dăruit aceste cărți ale memoriei, bijuterii ale ego-ficțiunii. Nutresc speranța descoperirii, în timp, a profundei și relevantei scriitoare care a fost Doina Jela, mereu pusă în umbră de jurnalistul/istoricul/cercetătorul din ea.
Apoi era… Monica. Virgil și Monica. Prietenia lor, admirația reciprocă creșteau și se consolidau în numeroasele bătălii pentru recuperarea trecutului, pentru conservarea memoriei pe care toți trei le purtau. Soții Ierunca trebuie să-și fi găsit în Doina Jela fiica ideală, căci afecțiunea care-i lega are toate nuanțele paterno-filiale. Această dragoste care ne leagă, reconstituirea unui asasinat (Humanitas, 1998, 2005, Corint, 2022), în toate cele trei ediții, fiecare mai amplă, adnotată și adăugită ilustrează o preocupare nicicând abandonată: criminalitatea unui regim samavolnic. Dar aceasta a fost doar prima cărămidă de la fundația unui templu. Anii de corespondență, vizite, discuții, grijă și tandrețe, incomensurabila iubire care a vibrat în acest triunghi e greu de prins în cuvinte. O mică tentativă revelatoare ar putea fi cartea O sută de zile cu Monica Lovinescu (Vremea, 2008, 2019), seducătoare și tulburătoare.
Totuși, în noiembrie 2023, la gala centenarului Monica Lovinescu, Doina Jela n-a fost prezentă. Numele i-a fost menționat pentru prefața la Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în comunism (Litera, 2022), dar în sală nu a fost. Am simțit amărăciune, căci sunt multe momente în care biografia aniversatei a căpătat mai multă anvergură prin cărțile și mărturiile Doinei Jela. N-am avut inimă să deschid subiectul, m-am temut să n-o rănesc. Acum regret. Poate aș fi înțeles mai multe despre invidie, concurență și reconfigurare biografică.
În toți acești ani în care am simțit-o alături, Doina Jela m-a învățat teribil de multe lecții. Dacă mai sus vorbeam despre concizie, relevanță, cel mai tare m-a impresionat la dânsa grija de a nu răni inutil, de a spune adevărul, dar cu cât mai puține victime colaterale. În cercetările mele aveam adesea dubii, mai ales după dosarele de informator pe care le studiam și adesea mă plângeam dânsei: cum să spun aia? cum să spun cealaltă? dar ce vor spune copiii? nepoții? De fiecare dată dânsa îmi spunea: „Drăguța mea, prima ta datorie este față de adevăr! Biografia poate fi o povară, fiecare trecut are umbre și pete, dar un tratament nedrept nu aduce nicio alinare“. De aceea am simțit mereu că Adevărul era prima valoare pe care o servea, iar onestitatea era calitatea cea mai apreciată de dânsa.
Venea apoi empatia. Puțini cercetători ai negrelor dosare au demonstrat empatia Doinei Jela. Capacitatea sa de a ieși din cercul constrângător al victimei și călăului, lipsa etichetelor, tenacitatea de a cerceta lucrurile până la capăt m-au impresionat mereu în cărțile sale.
Meditația sa profundă cu privire la moștenirea regimului comunist, la memoria traumatică care ne bântuie străzile și sufletele au adus-o în prim planul acțiunii. Ca ziarist, ca traducător, ca activist civic, Doina Jela ne-a arătat mereu calea morală, calea dreaptă, singura care ne poate elibera și recalibra pentru viitor.
De la dânsa am învățat că drumul e lung și mulți au stat împotriva Răului înarmați doar cu trupurile lor și avem datoria să le spunem povestea și să le purtăm recunoștință celor care au avut curajul s-o facă, fără să ne trezim judecători ai celor care nu au avut puterea rezistenței. De aceea are o carte dedicată făptuitorilor de bună voie ai Răului, ofițerii și activiștii, dar nu are cărți despre cei siliți la învoieli necinstite. Pentru ei are doar multă înțelegere.
Durerea de a o fi pierdut nu poate fi alinată decât de paginile cărților sale. Mă uit la lumea din jur, văd cum oamenii încep să latre și cum armele sunt gata încărcate și mă alătur Oharei cu întrebarea „Ce-i de făcut?“, iar D.J. răspunde: „să avem răbdare, să ne propunem puțin ca să putem face mult, să avem răbdarea să cucerim centimetru cu centimetru binele meritat. Căci să-ți iubești țara înseamnă nu să n-o părăsești, ci să n-o disprețuiești“ (Cozonac la patru mâini. Ohara Donovetsky la taifas cu Doina Jela, Darclée, 2021, p. 207).
Pe 28 aprilie 2008, la moartea Monicăi Lovinescu, Doina Jela scria: „M-am apropiat de Monica Lovinescu cu gîndul s-o cunosc, cu intenţia să simt «miezul moale al statuii» despre a cărei dramă omenească scriam şi am avut imensa bucurie să fiu cu atât mai subjugată de frumuseţea extraordinarei ei fiinţe, cu cât o priveam mai de aproape. Ceea ce a fost, ştiu, şi un imens privilegiu. Nu era greu s-o iubeşti pe Monica Lovinescu. Chiar şi în ultimii ani ai vieţii, insuportabil de grei pentru ea, chiar şi în ultimele zile, a ştiut să facă din ceasurile pe care le petreceai alături de ea clipe de sărbătoare. Prin căldură, atenţie faţă de celălalt, demnitate în suferinţă, distincţie, umor…“.
Azi, la moartea Doinei Jela, mă slujesc de cuvintele sale pentru a-mi exprima recunoștința pentru „privilegiul de a o fi cunoscut“, de a o fi iubit, pentru a mulțumi Cerului pentru norocul de a trăi admirația imensă „pentru frumusețea extraordinarei ei ființe“, pentru ceasurile de sărbătoare pe care le-am trăit alături de dânsa, pentru sfaturile, îndemnurile și consolările pe care mi le-a oferit, dar și pentru lecțiile de curaj, fermitate, demnitate, modestie, eleganță, discreție și feminitate pe care mi le-am însușit privind-o. Vocea sa inconfundabilă încă îmi răsună în urechi. O aud recitând versurile sale preferate din Eminescu:
Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie.
Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă
Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă.
Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!
Clara Mareș
Preluat din Matca literară
