„Aş plânge, dar lacrimile îi aţâţă pe cei care ne veghează suferinţa. Aş plânge până la împlinirea dorinţei arzătoare de a-mi găsi sfârşitul. Nimic nu poate ostoi această unică dorinţă: moartea, cu toate consecinţele ei.” La 21 de ani neîmpliniți, așteptat în libertate de o logodnică ce învățase limba română din poeziile de dragoste pe care i le recita, Mihai Buracu își dorea să moară. „Mi-e frică. De mine însumi îmi e frică cel mai mult. Urletul se prelinge pe tavanul şi pereţii urechii, dar nu răzbate în afară. Îl înghit odată cu limba. Dacă aş răcni, durerile s-ar înmii.”
Să nu poți să plângi, nici să urli de durere, de teamă să nu-ți întărâți suplimentar prădătorul – aceasta este condiția la care au fost reduși studenții care au trecut prin fenomenul Pitești. Chinurile din închisoare l-au făcut să încărunțească într-o singură noapte, dar nu și să cedeze. În momentele de respiro, a compus poezii și a sculptat medalioane. Primise o condamnare mică, de doi ani, dar a fost ținut după gratii încă trei. Tatăl său, preot militar participant la ambele războaie mondiale, deputat PNȚ și om de cultură, fusese și el condamnat de regim în două rânduri, lăsând în libertate alți șapte copii fără niciun sprijin.
Iubirea a fost cea care l-a salvat pe Mihai Buracu. Își cunoscuse logodnica în liceu, iar perioada de închisoare nu a făcut decât să amâne momentul căsătoriei. Ea l-a așteptat cu devotament și i-a fost alături toată viața, în ciuda faptului că a intrat în vizorul Securității din cauza lui. Buracu a absolvit Literele din Iași (unde, în mod ironic, a locuit pe strada Karl Marx) și a devenit profesor de limba română. Securitatea a avut grijă să-l intimideze periodic, de teama să nu transmită concepții negative copiilor. În 1972 i s-a reproșat direct că frecventează biserica, deține icoane și se închină, într-o perioadă în care documentele programatice ale PCR vorbeau despre importanța educației ateiste în școli. Chiar și câțiva elevi de-ai săi, minori, au fost recrutați de Securitate pentru a-l turna, deși nu aveau ce să spună.
După 1989 a simțit nevoia să se implice în cetate. A fost membru fondator al PNȚ Mehedinți și senator în legislatura 1992-1996, dar a renunțat repede la politică, dezamăgit de moravurile întâlnite. A preferat să se dedice scrisului și familiei. Îi datorăm una dintre cele mai reușite cărți de memorii despre „reeducare”, Tăblițele de săpun de la Itșet-ip. S-a stins în martie 2011. Exact un an mai târziu, după ce s-a asigurat că familia va aprinde o lumânare pentru Mihai, soția lui s-a dus să-l reîntâlnească în ceruri.
Cine mă strigă…?
-Cine mă strigă: Mihai!… şi îmi bate
La porţile inimii mari şi-ntristate,
De-mi farmec auzul cu strigătul ei?
-Sunt eu, prea iubite, ţi-aduc ghiocei,
Ţi-aduc primăvara şi dorul să vii.
Sunt Paştile astăzi, iar tu întârzii
Şi tristă, cu noaptea, te-aştept în veghere.
Grăbeşte, e timpul să mergi la-Nviere!
-Ce stranie jale chemarea-ţi mi-aduce.
Nu-i timpul, iubito, sunt încă pe cruce.
Ia-ţi dorul de mână şi pleacă-ndărăt,
Căci scris este ceasul când am să m-arăt
Cu răni încă vii la mâini şi picioare
Să-ţi spun: – Pune mâna şi vezi de mai doare,
Dar râzi fericită, deşi-s sângerat,
Căci scris e că astăzi din morţi m-am sculat!
(Piteşti, Camera 4 Spital, aprilie 1951)
