Interviu excepțional Mihail Sebastian-Constantin Argetoianu

Găsiți mai jos un interviu acordat în iunie 1935 de omul politic Constantin Argetoianu (1871-1955), fost ministru și viitor premier (septembrie-noiembrie 1939). Gazetarul care i l-a luat, trimis de revista culturală „Rampa”, este nimeni altul decât Mihail Sebastian (1907-1945), un tânăr de 27 de ani care debutase recent în proză, nu încă și în teatru. Discuția este savuroasă, așa cum era de altfel personajul Argetoianu, chiar dacă unele afirmații bombastice și prea puțin democratice vor face pe unii să tresară. Dincolo de acestea însă, vedem un om politic cult, rafinat, fin-ironic, triplu licențiat la Paris, și un gazetar cultural serios, mânat de curiozități psihologice, neinteresat de cancanuri (politice ori de budoar), care își stăpânește dezacordul față de preopinent. Cel puțin prima categorie este anacronică.

Notă: Am păstrat grafia vremii, titlurile și intertitlurile.

 

D. Const. Argetoianu în intimitate

de Mihail Sebastian

Nu aveam, intrând în biroul d-lui Argetoianu, nici un plan pentru convorbirea, ce-mi fusese acordată. Venisem nu numai fără întrebări formulate dinainte, dar și fără hârtie de scris. Eram hotărât să-i dau acestei întrevederi libertatea unei conversații care își găsește singură drumul printre replici, parantese, amintiri… Nu știam exact despre ce anume vom vorbi și dacă rândurile care urmează, vor părea într’un anumit fel digresive, lipsite de ordine, sărind brusc de la un subiect la altul și revenind apoi fără tranziție, este numai pentru că nu am ținut aci, dacă nu să conserv (ceea ce n’ar fi greu) cel puțin să sugerez, ritmul viu al unei conversații, pe care încerc s’o înregistrez cu fidelitate, deși — vai! — fără acel inimitabil accent de humor bloxat, pe care i-l cunoașteți desigur d-lui Argetoianu, dacă l-ați auzit vreodată vorbind. Cum orice întrebare de început era indiferentă, ea trebuind doar să ne deschidă drumul mai departe, am recurs la cea mai obișnuită și l-am rugat pe d. Argetoianu să-mi vorbească despre ultimele sale lecturi.

— Ultimele? Două cărți: „Viețile domnițelor” de Gane și o istorie a lui Buda de Offenburg. Te surprinde poate, dar budismul m’a interesat totdeauna. Poate ca să compenseze totala mea necredință. Fiindcă eu n’am fost niciodată un credincios. E adevărat, nu sunt un ateu din speța acelora care se mândresc cu asta. Nu trag nici un orgoliu, din ateismul meu. Dimpotrivă. Îmi pare rău. A nu crede este o nenorocire.

Viața este mult mai simplă și mai comodă pentru cei care au puterea sau naivitatea de a crede în ceva. Eu n’am crezut niciodată. Eu și toți oamenii din generația mea. Prea am trăit mult sub influența raționaliștilor și a scepticilor Noi am fost definitiv marcați de Renan și Taine.

Se vede că deaceea, dintr’un fel de simpatie pentru contraste, m’am interesat de budism, de istoria și problemele lui. Am cetit ani dearândul în direcția asta, ceea ce nu înseamnă că m’am convertit. Nu. Sunt un necredincios rezistent.

 — Mă ispitește să pun în legătură această „profesiune de necredință“, cu reputația dvs. de scepticism. Sunteți pentru toată lumea, domnule ministru, un sceptic. Mai rău chiar: un cinic.

— Cinic!… Da. Adică, sincer și nefățarnic. Vezi, lumea pierde ușor sensul just al cuvintelor. Se uită că cinicii în filosofie reprezentau o școală, o atitudine, o direcție. Astăzi „cinic“ se chiamă un om fără rușine.

Eu sunt doar un om fără ipocrizie. Nu m’am jenat niciodată să spun ceea ce gândeam. Asta s’o fi chemând cinism sau scepticism. Dar cum să nu fiu sceptic, dacă de atâtea decenii mă învârtesc în jurul problemelor și al oamenilor? Când văd ce e în fundul gândului fiecăruia, mă lecuesc de orice iluzie.

Îți repet însă că nu mă felicit deloc pentru luciditatea mea. A fost o adevărată nefericire, faptul că n’am putut crede. Un om care se îndoește prea mult, nu nu poate construi prea mult. Le doute! Ce povară! Dar așa am fost învătați noi: să ne îndoim.

Eu îi invidiez sincer pe oamenii care sunt siguri în viață. Siguranța lor e un imens noroc. Ei n’au îndoieli, ci știu tot, ei cunosc tot! Mă încântă de exemplu siguranța lui Mihalache. E un fericit. A găsit cheia tuturor problemelor. Eu — nu-i așa? — dibuesc, mă întreb, mă scrutez… De câte ori fac un gest, încerc să-i cântăresc toate posibiltățile viitoare, toate erorile…

DESPRE „PROSTIA CREATOARE“

— Cred, domnule ministru, că înțeleg destul de bine această atitudine de îndoială. Mă întreb însă, dacă ea nu este puțin dramatică pentru un om politic. În definitiv, politica este o disciplină afirmativă. E un sistem de afirmații.

— Sistem de afirmații? Eu cred că nu e nimic de afirmat în viață.

Politica nu e nimic decât un perpetuum moveus. A dibui cu tact: asta e tot.

Evident, marii creatori de istorie n’au luat-o niciodată pe acest drum al îndoielii. Dar le dădea mâna, pentru că erau niște proști. Toți, fără excepție. Primul lor pas a fost un pas de prostie, un pas de nebunie. Habar n’aveau unde o să-i ducă. N’au avut simț critic, n’au avut control de sine. De aceea ei cred că principiul de creație în istorie nu este inteligența, ci prostia. Spiritul critic nu face decât buclucuri.

— Nu mă surprinde acest paradox. Este astăzi la modă să se vorbească despre sterilitatea spiritului critic. Sunt însă mirat că luați și dvs. parte la denigrarea unei facultăți, care vă aparține atât de mult.

— Te înșeli, eu nu o denigrez. Nu disprețuesc spiritul critic. Mi-e drag, dar îl regret.

— ÎI regretați, pentru că se opune acțiunii?

— Poate…. Dar eu nu sunt un om de acțiune. Sunt un om de raționament — din nefericire pentru mine…

O PARANTEZĂ FRIVOLĂ: FEMEI ȘI FEMINISM

D. Argetoianu răsfoește câteva reviste ce-i stau înainte, pe masă, și luându-le în mână, schimbă brusc șirul convorbirii, care amenință să se îndrepte către prea grave probleme.

— Mă întrebai adineauri ce citesc. Uite ce citesc. Excelsior și The Tatler.

Niște reviste de mode. În materie de dame nu mă mai interesează decât jurnalele cu pălării și rochii.

Singurele prostii pe care le-am făcut au fost cu damele, căci ajungi la o vârstă când îți dai seama, că damele nu mai fac nici cinci parale.

— Îmi permiteți să păstrez această declarație, în chiar acești termeni?

— Te rog, chiar.

— Ar fi inutil desigur să va întreb ce credeți despre feminism de vreme ce văd ce gândiți despre femei.

— Chestiunea mi-e indiferentă. Dau atât de puțină importanța votului bărbaților, încât la urma urmelor, nu văd de ce n’ar vota și femeile.

Dar, în fond, nu recunosc egalitatea femeii cu bărbatul. Ar fi o aberație biologică. Speța om e o speță ca a tuturor celorlalte vietăți. Inegalitatea dintre sexe este de esența vieții. Femeia nu există, decât ca să-l reproducă pe bărbat. De aceea, într’o omenire bine făcută, femeia ar trebui suprimată de la o anumită vârstă. Femeile, care nu mai fac copii, ci numai discursuri, nu merită să trăiască.

PARADOXE DESPRE VOT ȘI VOTANȚI

 — Vorbeați adineauri, domnule ministru, cu mult dispreț despre voturi. Nu e prima oară dealtfel. O știm prea bine, nu sunteți un democrat. Totuș, nu găsiți votului politic nici o utilitate?

— Ba da. ÎI cred foarte util. Prin regimul electoral se crează corpuri speciale, care îi dispensează pe guvernanți de răspundere.

Regimul nostru parlamentar este singurul înțelept și acceptabil. Pe de o parte dă mâna liberă guvernului, iar pe ele altă parte îi dă acestuia putința de a se degaja de orice responsabilitate. Răspunderea se pulverizează, se pierde în neant. E foarte simplu și extrem de ingenios ca sistem. Părerea mea sinceră este dealtminteri că parlamentul e făcut ca să se supună și nimic mai mult.

— Să se supună la ce?

— La tot.

— Nu aș vrea, domnule ministru, să par nici ireverențios, nici indiscret. Mă tem însă că acest „tot” e oarecum vag. O asemenea judecată autoritară ar fi lesne de înțeles pentru un fanatic, ceea ce însă dvs. nu sunteți. Un fanatic are anumite certitudini, absolute, pe care vrea să le impună dincolo de orice control. Și atunci e firesc ca parlamentul să-l jeneze. Dar un sceptic? Un om cu simț critic? Un om eu îndoeli ca dvs.?

— Păi tocmai de asta. După ce am îndoeli, să mă mai încurce și ăia!… Am eu destul simț critic, nu-mi mai trebue să-l caut aiurea. A, daca aș fi un fanatic, ar fi altceva. De un fanatism te poți vindeca. De o îndoială însă niciodată. La urma urmelor, politica este o technică. Nimic mai mult. O technică și o arta. E o metodă prin care permiți oamenilor să trăiască împreună, fără ca să-și spargă unul altuia capul.

— Și fără să-i întrebi cum vor ei să trăiască… Fiindcă — nu-i așa? — în toată această chestiune, voința lor nu contează…

— Ba da, din nefericire. Contează și încă prea mult. N’ar trebui să conteze.

„DE CE FAC POLITICĂ?”

— Vă cer încă odată scuze, domnule ministru, dar tot ceea ce spuneți despre politică este atât de paradoxal, atât de derutant încât aș cuteza să vă pun o întrebare directă: de ce faceți politică?

— Dar observ că d-ta, care ești scriitor, te interesezi mai mult ca mine de politică.

— Nu de politică propriu zis. Mai mult de semnificațiile ei psihologice. Și, e drept, m’ar interesa să știu — dacă n’ar fi o prea gravă indiscreție — care sunt rațiunile ce au putut îndemna pe un sceptic ca dvs să se dedice vieții publice.

— Ei, nu e prea greu de spus. Meseria mea dintâi a fost diplomația. Timp de vreo 17 ani, am trăit în străinătate, atașat și consilier la diverse legații, la Paris, Roma, Petrograd. După 17 ani mi s’a urât și am venit în țară. Ce vrei să facă un român, major, cu oarecare dare de mână, cu facultățile de inteligență valide?

Politică desigur.

Aș putea spune că într’un fel cariera mea politică a plecat dela o butadă, și încă dela o butadă prost înțeleasă. Citisem undeva o vorba a lui Carp, care spunea că pentru a face politică e nevoe să ai un venit de 30.000 lei. Eu am înțeles că dacă ai un asemenea venit, ești obligat să faci politică și cum venitul meu era mai mare de treizeci de mii, m’am supus. Eram pe atunci un om bogat, căci eu spre deosebire de multă lume, am început bogat și termin sărac. Sunt un prost. Și de aceea, dacă-ți amintești ce spuneam adineaori despre rolul proștilor în istorie, cred că sunt destinat la lucruri mari.

— E  încă o butadă care tot nu răspunde întrebării noastre „de ce faceți politică?“…

— Ei bine, dacă vrei cu tot dinadinsul să știi, am să-ți spun: ca să-i fac plăcere lui Radian.

— Domnule ministru, am și eu plăcerea de a-l cunoaște de câțiva ani pe d. Radian, care e aici de față și îi păstrez desigur cele mai bune sentimente. Dar dvs. ați fost de mai multe ori ministru, ați guvernat, ați făcut legi, ați închis oameni. Toate astea, numai și numai pentru plăcerea d-lui Radian? Nu e cam puțin?

— Ei! N-a fost numai Radian. Au fost mai mulți. Și am vrut să o fac tuturor plăcere.

 

DESPRE D. INCULEȚ ȘI DESPRE DIMITRIE CANTEMIR

— Mă resemnez. Hotărît lucru, nu voi afla nimic mai mult despre politica dvs. Sunteți iremediabil sceptic. Dar mi se pare atât de ciudat că acest scepticism nu vă împiedică să fiți în politică ceea ce se cheamă un „om tare“. Iată, sunteți în preziua unui turneu politic. Veți pleca mâine în Basarabia. Veți participa la întruniri. Veți lua cuvântul. Veți afirma…

— Voi afirma ? Nu voi afirma nimic. Voi spune lucruri. Nu e nimic de afirmat. N’aș putea afirma decât că Inculeț este un om deștept.

— Și este?

— Cum vrei să nu fie deștept? Ce crezi, puțin lucru e să devii din nimic ministru de interne?

Plec în Basarabia cu mult interes. Mai ales în Basarabia de sud, pe care nu o cunosc. Afară de asta, e la mijloc și un fel de sadism politic. M’am uitat atâta timp, peste Nistru, la Rusia, ca la un inamic. Vreau să mă uit acum, după reluarea raporturilor, ca la un prieten. Mă interesează variațiile de optică. Apropos de Rusia. Cine o fi, domnule, Cantemir pe care ni l-au trimis ? Că un lucru e cert: numai Dimitrie Cantemir nu poate fi. Cine știe ce mujic îi ține locul…

Vezi și aici ca și în politică, totul e în acelaș timp simplu și complicat. Certitudini și iluzii. De aceea mă îndoesc de toate, mă îndoesc de tot ce ți-am spus până acum și mă întreb dacă au vreun sens. Dealtfel, d-ta scrie ce vrei. Îți dau voe să schimbi, să inventezi, să adaugi. Căci așa, sau altfel, eu tot atâta cred.

„AM IEȘIT DIN FAZA INTELECTUALĂ“

 Biroul d-lui Argetoian are câteva foarte bune tablouri și câteva rafturi de cărți. Le fac ocolul în timp ce gazda mea cercetează oarecari hârtii în legătură cu Basarabia, prilej pentru a deplasa conversația pe cu totul alt plan decât al politicii de care am abuzat. De vreme ce suntem între cărți, să vorbim despre cărți.

— Nu am autori preferați. Sau, ca să fiu exact, am avut mai mulți autori preferați. Pe rând. După etapele vieții. E un autor pe care îl recitesc și astăzi cu multă plăcere, dar oarecum nu cu deplină satisfacție de mine însumi. Mă amuză însă. E Chateaubriand. În special Mémoires d’outre-tombe. Îmi dau seama cât e de umflat și de farsor, dar e un admirabil talent.

Încolo — dar am mai spus-o și n’aș vrea să mă repet — cărțile mele de căpătâi sunt colecția Bedeker. Deschid aproape în fiecare seară, înainte de culcare, câte un volum și fac astfel câte un voiaj. Când într’o țară, când într’alta, când într’un oraș, când într’altul, după capriciu. Revăd locuri cunoscute sau studiez altele, pe care încă nu le-am văzut. Așa că mi se întâmplă să cunosc foarte bine unele țări, înainte de a le vizita.

Dar afară de albumele de călătorie, citesc foarte puțin. Eu am ieșit din faza intelectuală. Nu mai am interes de cărți. Pe vremuri nu numai că ceteam, dar eram și bibliofil. O adevărată patimă. Petreceam ceasuri întregi în librării. Acum nu mă mai interesează. Nu știu de ce. Ar trebui poate să mă analizez, dar la ce bun?

LITERATURA ROMÂNĂ ȘI STREINĂ

Și nu mai sunt la curent, de vreo zece ani încoace, cu literatura. Gide, Morand. Cocteau… Am cetit câte ceva din fiecare, dar nu mi-au prea plăcut.

Citesc mai mult românește, asta ca să repar o greșeală a trecutului. Pe de altă parte mă interesează progresul spiritului românesc. M’a interesat ce au scris Cocea și Minulescu. Cocea prea e pornograf. Nu că eu aș fi moralist, dar el prea abuzează. Și e păcat, căci scrie admirabil. Deasemeni Minulescu, care însă îmi pare puțin superficial. Dar ce limbă nervoasă și vie

Stere? Romanul lui e foarte bun ca psihologie, ca roman, ca analiză Dar ca scriitor, scrie prost. E greoi. Noi n’avem încă o limbă bine formată.

Eu am fost pe vremuri un fanatic al prozei. Eram pasionat Cred și astăzi că în arta scrisului proza este genul major, nu poezia.

Nu că poezia nu mi-ar fi plăcut. Ba chiar foarte mult pe vremuri. Dar poezia, ca și femeia, e privilegiul tinereții. Cu cât omul se depărtează de tinerețe, cu atât preferă proza poeziei și o masă bună unei femei frumoase.

MUZICA ȘI PLASTICA

Sunt complectamente închis muzicii. Ε o (neinteligibil – n.m.). N’am putut nici odată să fac deosebirea între un vals și o polcă. Mi-au trebuit mai bine de 15 ani, ca să recunosc marseilleza. Iar imnul regal român, nici azi nu mi-aș da seama când se cântă, dacă lumea nu s’ar ridica în picioare.

Mă orientez în schimb mult mai ușor în plastică. Mă interesează mai mult decât literatura.

În sculptură sunt clasic, iar în pictură sunt anti-clasic. Socotesc într’adevăr că rațiunea picturii este de a complecta sculptura. Materialul ei este făcut din notațiuni diverse și mobile, în timp ce sculptura e un act de sinteză. Formularea ei este hieratică. lată de ce prefer între toate școlile, sculptura clasică greacă.

DESPRE MEDICINA CHARCOT ȘI AXEL MUNTHE

— Având atât de diverse preocupări, ar fi interesant de știut, domnule ministru, în ce măsură, studiile, pe care le-ați făcut, au contribuit la formația dvs. intelectuală.

— Cred că în nici o măsură. În momentul studiilor mele nu mă destinam la nimic. Eram bogat și nu aveam nevoe de o meserie. Visul meu era să citesc, să mă plimb… Studiile le-am făcut mai mult din curiozitate. Întâi dreptul, pentru că mi se părea mai ușor, apoi literele și medicina. Medicina mi se părea cea mai substanțială dintre științe. Dar și în drept și în litere și în medicină mă interesau mai puțin studiile și mai mult experiența de viață. Pe mine nu m-au format studiile, ci lecturile și oamenii Din medicină tot ce păstrez mai viu este amintirea unui om: profesorul meu Charcot.

— Știu că ați cetit Cartea de la San Michele’ a lui Axei Munthe. ÎI recunoașteți pe Charcot în portretul făcut de Munthe?

— Perfect. Nu găsesc că e deloc șarjat. Așa a fost Charcot. Un om prodigios, dar un om de știință nul. Toate teoriile lui sunt false. Nu mai există nimic din ce a susținut. Totuș cine n’a cunoscut influența acestui om asupra mediilor intelectuale tinere, nu știe până unde poate merge prestigiul unei personalități.

În toate domeniile — și mai aIes în cele extra-medicale — renumele lui făcea ravagii. Vedeau în el oameni de litere, oameni de (cuvinte lispă – n.m.).

Era un om foarte bun și a avut cel puțin o mare calitate: aceea de a fi făcut școală. Asta înseamnă că, chiar dacă n’a creat prin el însuși, a fertilizat pe alții.

— Medicina vă mai preocupă și astăzi?

— Mă țin în curent cât pot, cu știința medicală. Nu cu bacteorologia însă, care nu se studia pe vremea mea. Celelalte probleme medicale mă interesează.

PARISUL DINAINTE DE 1900. DEBUSSY, VERLAINE. MALLARME…

 — Ați trăit, domnule Argetoianu, la Paris, într’o epocă din cele mai pitorești. Câte amintiri nu ați ști să ne povestiți! Bineînțeles, dacă ați vrea…

— Nu știu dacă e prea interesant. Eu trăiam într’un cerc de zănateci, de vagabonzi, de boemi. Niște răzvrătiți ai literaturii și a vieții. Villiers de L’Isle Adam. Paul Verlaine. Și alții mai tineri: Henri Gros, Louis Bernard (genial tip ăsta, dar cred că astăzi e cam uitat). Léon Daudet, Charcot fiul. Barbusse — mă întreb dacă e Henri Barbusse — Léon Dierx ,,le prince des poétes”. Îi vedeam uneori la Edmond de Goncourt, dar de cele mai multe ori în oraș, prin diverse cârciumi rău famate.

— Pe la Mallarmé nu ați fost niciodată? Cred că erau printre prietenii, pe care i-ați citat mai sus, câțiva favoriți vizitatori ai lui.

— Ba da, am fost uneori. Dar mărturisesc că nu-l apreciam pe vremea aceea pe Mallarmé.

Unul cu care eram mai legat, era Debussy. Nu luam prea în serios și nu lua nici el, încercările lui muzicale. Aveam impresia că e destinat mai mult pentru literatură, decât pentru muzica. Scria foarte frumos.

Cu toată lumea aceasta, mă vedeam, după cum îți spun, serile și nopțile prin tot felul de „boate”. Eu locuiam prin al 14-lea arondisment, pe la Grenelle. Acolo am locuit în tot timpul studenției mele. Dar nopțile le pierdeam în Montmartre, care încă nu era „chic”.

ACTOR ÎN MONTMARTRE CU GEORGES COURTELINE ȘI CECILE SOREL

Acolo, în Montmartre, am făcut și teatru. Da, am jucat teatru, am fost actor. Să vezi cum. Era o cârciumă pe versantul nord al „boatte-i’’, către Saint-Dénis, unde ne întruneam noi foarte des, mai ales Sâmbătă seara, când era lume multă și când, ca să ne amuzăm, câțiva dintre noi pe o scenă improvizată, jucam tot soiul de comedii, improvizate pe măsură ce le jucam. Nu știam nici noi ce jucăm și ce spunem. Un fel de comedie del arte. Făceau parte din trupă Courteline, Barbusse, Mendés fiul lui Catulle Mendés — eu și o pațachină de fată, care nu era alta decât… Cécile Sorel.

Cine avea incontestabil geniu în toată mascarada aceasta era Courteline. Improviza acolo gesturi și replici, de un comic extraordinar.

Dealtfel, în grupul nostru, aveam credința că suntem toți geniali. Singura celebritate dintre noi era Verlaine, dar bătrân, îmbătrânit și bețiv. Ceilalți, niște necunoscuți toți, niște începători, niște aventurieri. Să nu-l uit pe Chambun, actualul ministru al Franței la Roma. Venea și el în cercul nostru. Ce e ciudat, e că de atunci nu l-am mai văzut cum n’am mai văzut dealtfel pe nici unul din camarazii mei de junețe pariziană.

„L-AM CUNOSCUT PE MARCEL PROUST”

 — Domnule ministru, era pe vremea aceea un tânăr, cam retras și singuratic, dar s’ar putea să-l fi întâlnit totuș vreodată în acest cerc de boemi. Mă gândesc la Marcel Proust.

— Evident că l-am văzut. Mai puțin decât pe frate-său — Robert — dar îndeajuns de mult, ca să mi-l amintesc precis. Erau amândoi băeții doctorului Adrien Proust, profesorul meu de higienă și făceau un grup cu fii doctorului Peter. (Și ăsta un tip amuzant. Ducea campanie contra lui Pasteur…). Marcel Proust venea rar cu noi. Era monden, îi plăceau ducii și ducesele, de care noi — boemi — aveam oroare. Marcel era pentru noi un fel de caraghios. Nu-l lua nimeni în serios. Nu ne dam deloc seama că va fi un scriitor de geniu- Era monden, ni se părea fals și superficial. Până și boala lui părea afectată. Purta totdeauna un fular la gât, tușea cu distincție, avea gesturi delicate

Mărturisesc că cetindu-l, cu atâția ani mai târziu, — am fost uluit… E un exemplu unic. O sensibilitate absolut extraordinară. Balzac este desigur mare. Dar pe planul lui Balzac mai sunt și alții, mai mărunți, dar sunt. Vreau sa spun că și alți romancieri au lucrat cu materialul lui și cu metoda lui, chiar dacă n’au realizat decât lucruri de mică importanță. Pe planul lui Proust însă nu e nimeni.

Am cetit din opera lui Du coté de chez Swan, A l’ombre des jeunes lilies an fleur și Du câte de Guermantes. Mai departe n’am putut să-i urmăresc opera. Este o lectură în anumit fel obositoare, iar pe de altă parte, de câțiva ani, ți-am spun că citesc puțin.

— L-ați cunoscut cumva și pe Robert de Montesquiou?

— A, nu! Și nici n’aș fi vrut. Nu mă interesa în nici un fel pederastia.

— Proust însă..

— Proust, sunt convins, nu era în mediul ăsta dubios, decât un observator. ÎI interesa pederastia pentru aspectele ei psihologice dar atâta tot. El se amuza poate. Am impresia că în materia aceasta era un „sufletist”.

— Ați cunoscut, domnule ministru, o seamă de oameni politici. Nu numai de la noi, dar de pretutindeni. Ați întâlnit în cariera dvs. politică — și i-ați întâlnit aproape — pe toți bărbații de stat europeni. Trebue să fie un capitol de amintiri, extrem de interesant.

— Da. Dar e un capitol, pe care deocamdată îl păstrez pentru mine. Secret profesional. Și pe urmă nu vreau să risc conflicte internaționale. Spui despre unul că e inteligent, se supără altul… Și așa mai departe…

Dar dumneata ești tânăr și îmi vei ceti cândva — doresc să fie cât mai târziu — memoriile. Zic ,,cât mai târziu“, căci vor apărea, când noi mai fi. Spun în acesta memorii tot ce am văzut.

— Vor fi dezagreabile ?

— Cred că nu vor fi plăcute. Dar le scriu fără răutate. Nu am decât ambiția de a fi just. Ceea, ce — evident — este tot una cu dezagreabil.

— Scrieți cu plăcere?

— Cu destulă plăcere. În orice caz, sunt mai bucuros să scriu decât să vorbesc. Pentru discursuri, am cel mai mare dispreț. Ar trebui pur și simplu desființate, interzise. Oratoria e o disciplină inferioară. Lucrează cu elemente de sensibilitate periferică. Escamotează simțul de critică și de control intelectual.

— Totuș ați ținut atâtea discursuri, din care atâtea au avut reală importanță politică…

— Nici un discurs nu are reală importanță. Nici unul. Am ascultat unele, care mi-au plăcut ca formă, ca ținută, ca spirit. Dar nimic mai mult. Sunt convins că daca am șterge din istorie discursurile, nimic nu s’ar clinti din așezarea lumii. Cu discursuri sau fără ele, lucrurile s’ar fi întâmplat întocmai cum s’a întâmplat. Aceleași războaie, aceleași revoluții, aceleași tratate…

— Nu vă interesează oratoria nici ca joc parlamentar.

— M’ar interesa poate, dacă noi am avea un parlament. Ar fi poate amuzant. Dar avem noi viață parlamentară? Avem noi ceea ca d-ta numești „joc parlamentar”? Să fim serioși. Hotărît lucru, puține lucruri mă plictisesc mai profund decât discursurile.

— Și totuși le faceți…

UN „TURIST” FĂRĂ VOCAȚIE

— Păi crezi că e singurul lucru, pe care îl fac fără pasiune? Uite, eu am reputația de a fi o „personalitate” în lumea hipică. În orice caz, sunt vice-președinte la Jockey-Club, și nu mai departe decât azi, după masă, mă voi duce la Băneasa să-l primesc pe Rege, la premiul Regal. Totuș, pot spune că n’am jucat în viața mea un cal. Și oricum ar fi, nu e nimic care să mă intereseze pe un câmp de curse. Într’asta dealtfel, semăn cu președintele Jockey-Clubului, care e Regele însuș. Deși are grajd și deși are unii cai foarte buni. Regele nu se poate spune ca e un pasionat al câmpului de curse.

Dar dacă nu m’aș duce după masă la curse, s’ar comenta lipsa mea în fel și chip. Așa sunteți dvs. gazetarii. Mi-ați mai făcut-o și la 8 Iunie…

 

Nu știu cum suntem, noi gazetarii. Cred însă că n‘am fost deloc gazetar cu d. Argetoianu. Un gazetar ar fi încercat să obțină declarații politice. Mărturisesc că e ultimul lucru, care m’ar fi interesat în convorbirea cu ilustra mea gazdă.

Mă preocupa mai mult, ascultându-l pe d. Argetoianu, să știu care e resortul intim — de sensibilitate, de inteligență, de psihologie — resortul intim al acestei personalități atât de neliniștitoare prin paradoxele ei, prin contrazicerile, prin surprizele, prin rezervele ei.

Mă tem că n-am izbutit să aflu nimic. După două ceasuri de discuție, strângeam mâna unui om la fel de enigmatic, ca în primul moment al intrării mele în biroul său.

D. Argetoianu e greu de descifrat.

Mihail Sebastian

„Rampa”, 1 iulie 1935, pp. 1, 4